[stag_toggle style=”normal” title=”Detalii despre piesă” state=”closed”]ARMURĂ ECVESTRĂ DE TURNIR (TIP MAXIMILIAN)
atelier german, ½ sec. XVI
oţel; lemn; piele; ipsos; material textil; păr de cal; os[/stag_toggle]
Desprinse din poveştile cu cavaleri călări şi domniţe cu crinoline, turnirele au apărut în Evul Mediu şi au reprezentat dintotdeauna o competiţie din care ieşea invingător cel mai viteaz, care era întotdeauna şi preferatul nostru. Bazat pe folosirea lancei de către cavaleria grea, turnirul s-a transformat într-un sport către sfârşitul acestei perioade, rămânând popular numai în rândul nobilimii din Anglia şi Germania, în timpul secolului al XVI-lea. În Franţa, aceată confruntare între cavaleri a fost întreruptă pentru o perioadă de timp, după moartea accidentală a regelui Henric II, din anul 1559.
Dacă la început turnirele reprezentau o metodă dură de antrenament pentru război practicată de cavalerie, în secolele al XII-lea şi al XIII-lea, odată cu dezvoltarea “cavalerismului”, turnirele sunt considerate cea mai mare expresie a bărbăţiei şi onoarei unui cavaler, care avea astfel ocazia de a demonstra abilităţile de luptător şi puterea sa fizică, atât stăpânilor, dar mai ales, doamnelor lor, în speranta obţinerii unor favoruri.
Organizate pe echipe de combatanţi, sau individuale, între doi cavaleri, întrecerile se desfăşurau după un anumit cod, care impunea un întreg ceremonial şi reguli stabilite cu aceeasi rigoare ca a codului cavaleresc. Aceste confruntări aveau loc cu ocazia unor evenimente importante, devenind cea mai mare atracţie a zilei, până în secolul al XVI-lea.
Turnirele între doi cavaleri călare (turnire ecvestre), care se deplasează unul către celălalt în cea mai mare viteză, reprezintă competiţia în care se urmăreşte înfrângerea oponentului prin penetrarea armurii sau doborârea acestuia de pe cal, cu ajutorul lancei. Pentru a caştiga un astfel de concurs, trebuia să existe o combinaţie perfectă între forţa şi abilităţile călăreţului, antrenamentul şi dresajului calului, toate într-o simbioză perfectă, devenită uneori letală.
Armele de turnir erau cele folosite în lupte: spade, lănci si buzdugane care, la început nu erau ascuţite, dar mai târziu, pentru a imprima dramatism întrecerii şi pentru testarea curajului cavalerilor, erau pregătite ca pentru un război real. De cele mai multe ori, întrecerea presupunea folosirea gradată a armelor: prima competiţie între cavaleri călări avea loc cu utilizarea lancei; dacă acestea se distrugeu la prima confruntare şi forţele se dovedeau a fi egale, se trecea la întrecerea cu buzduganele; dacă unul dintre combatanţi cădea de pe cal, acesta pierdea lupta, dar dacă amândoi cădeau de pe cal şi nu erau răniţi grav, atunci lupta continua cu spadele (turniruri pedestre), pană la rănirea unuia dintre competitori.
Armurile de turnir folosite la începuturi erau cele de luptă, manufacturate din plăci metalice şi apărători din zale metalice împletite, “croite” pe măsura fiecărui combatant, menite să-i protejeze corpul de loviturile adversarului. Pe măsură ce armele folosite în competiţii au devenit din ce în ce mai ascuţite, din secolul al XV-lea au fost necesare armuri mai eficiente, formate din plăci metalice, modelate pe corp şi care acopereau aproape în întregime luptătorul. Armurile executate în această perioadă, precum şi în secolul al XVI-lea erau folosite exclusiv pentru paradă şi turnire, deoarece deveniseră caduce pe câmpul de luptă, după apariţia armelor de foc.
Armurile erau executate astfel încât să permită purtarea lor cu usurinţă, precum şi încălecarea pe cal, fără nici un ajutor, ceea ce însemna o foarte bună suprapunere a plăcilor metalice componente, mai ales în zonele corespunzătoare articulaţiilor. Greutatea unei armuri de cavaler este cuprinsă între 25-30kg, însă fiind distribuită pe întreaga suprafaţă a corpului, ea nu este greu de purtat, precum pare la prima vedere. Armura de turnir pentru cavaler, prevede ca plăcile care protejează partea stangă a corpului, considerată mai vulnerabilă în întrecerile între cavaleri dreptaci, să fie mai mari şi mai groase, iar pe platoşă este prevăzut un suport în formă de cârlig, pentru sprijinirea lancei în repaus.
Armura pentru cal protejează capul şi partea anterioară a corpului, fiind formată din plăci multiple înguste, care sunt legate între ele cu benzi din piele fixate in nituri, ce permit culisarea lor în timpul mersului. Valtrapul, care se aşază sub şaua călăreţului şi către crupa calului, este confecţionat din material textil imprimat, de obicei, cu motive heraldice.
Armurile de paradă sunt ornamentate cu motive decorative diverse: florale, geometrice, insemne heraldice, sau personaje, folosind tehnici specifice prelucrarii metalelor: presare (au-répousse), gravare, niello etc. Executate la comandă specială, pentru capete încoronate, ele sunt personalizate şi deosebit de decorative, fără a neglija însă funcţionalitatea.
De multe ori, la ţinutele complete ale cavalerilor, se ataşau diferite accesorii (batiste brodate cu mătase şi perle, banderole colorate etc.) în onoarea doamnelor pentru care luptau, sau pentru a se deghiza, întrucât în perioada romantică, iubirea şi salvarea onoarei unei domniţe din înalta societate, reprezentau motive serioase pentru care cavalerii meritau să-şi rişte viaţa.
Confecţionarea şi asamblarea armurilor reprezenta o preocupare deosebită în această perioadă, care a beneficiat de sprijinul financiar al marilor conducători de state şi imperii, contribuind astfel la apariţia şi apoi dezvoltarea unei adevărate arte. Cele mai sofisticate şi impresionante armuri au fost executate pentru personalităţi istorice ca Maximilian I (1493-1519) – Împăratul Sfântului Imperiului Roman de origine Germanică), Henric VIII (1491 –1547) – Regele Angliei, Charles I (1600-1649) – Regele Angliei, Francisc I (1494-1547) – Regele Franţei, Wladislaw II Jagiello – Regele Boemiei şi Ungariei, mort în 1516. Cele mai renumite armurerii au fost cele din Germania (Augsburg, Nűremberg, Passau), Anglia (Greenwich) şi Italia (Milano), iar meşterii cei mai pricepuţi, care au creat o adevarată artă din această meserie şi un stil propriu în executarea şi decorarea lor: Kolman Helmschmid din Augsburg şi Lucio Piccinino din Milano.
Împăratul Maximilian I (1459-1519) ocupă un loc aparte în evoluţia armureriei atât pentru dezvoltarea manufacturilor cât şi pentru inovaţiile în confecţionarea armurilor, care au determinat crearea unui “stil maximilian”. Mare admirator al turnirului, Maximilian a transformat acest sport într-o competiţie dedicată elitelor, el însusi participând la 64 de competiţii regale, ducând arta acestei lupte cavalereşi până în secolul al XVI-lea, rămânând astfel cunoscut în istorie drept “Ultimul cavaler”. Având această experienţă şi dorind să teoretizeze acest sport, Impăratul şi-a propus să scrie o carte intitulată ”Freydal”, rămasă însă neterminată. Cea mai importantă inovaţie în realizarea armurilor (pentru cavaler, dar şi pentru cal) o reprezintă prezenţa nervurilor pe suprafaţa plăcilor componente, menite să deflecteze arma oponentului şi totodată să mărească rezistenţa materialului. Pe timpul domniei sale, doi meşteri renumiţi au fost învestiţi drept “armuriei ai Curţii” de către Maximilian I şi anume Kolman Helmschmid din Augsburg în anul 1491 şi Konrad Seusenhofer din Innsbruck în 1504.
L'armure de tournoi équestre de la collection du Musée national de Peleş aurait été apportée par le roi Charles Ier de la collection de son père, du château de Sigmaringen, et figure dans le catalogue d'armes dressé par l'Autrichien Julius Scheűrer, au chapitre II, dédié aux armures européennes - "Harnais". Employé par le roi à cet effet, Julius Scheürer élabore vers 1914, Verzeichnis der Waffensammlung Seiner Majestät König Karl I von Rumänien, un ouvrage encore manuscrit, qui comprend plusieurs dossiers suivant la division traditionnelle de la collection : armes de parade, armes de chasse et de combat. , armes à feu, armes blanches et armures de chevaliers. Les feuilles sont accompagnées chacune d'un dessin à la plume, qui reproduit minutieusement tous les détails des pièces. En annexe du catalogue, Scheürer a également rédigé un Register zum Inventar der Waffensammlung in dem Rumänischne Königsschloße Pelesch (Vienne 1913).
L'armure équestre de tournoi se compose d'une armure de chevalier et d'une armure de cheval, ainsi que d'une lance de tournoi et d'une masse à fléau, selon le catalogue Scheürer. L'ensemble est monté sur mannequins, en bois pour le chevalier et en plâtre pour le cheval.
L'armure du chevalier est complète et comprend un casque de type "armet" pour protéger la tête et le gilet pare-balles, qui a dans sa composition une large jambière, formée de deux plaques d'acier évasées, la cuirasse formée d'un pectoral et d'un dos à revers roulés. bords, qui présente sur toute la surface des nervures d'arrêt (rainures), et sur le côté droit du pectoral est fixé dans des rivets un support pour la lance dans la charge, en forme de crochet.
Pour protéger la partie supérieure du corps du chevalier, l'armure est munie de deux braconniers fixés à la cuirasse, de deux plaques constituées de cinq lames mobiles, de deux treillis symétriques, à surface lisse, à bords roulés et rivetés, de deux brassards complets, formés par l'armure du bras et de l'avant-bras et deux coudières arrondies, avec plaques articulées. Un gant gauche, à doigts séparés, composé de petites plaques articulées et à manche longue, assurait la protection de la main.
Pour les membres inférieurs du cavalier, sont prévues deux protections de cuisses semi-cylindriques, ainsi que deux genouillères convexes et arrondies, terminées par deux ailerons pour protéger l'articulation ; pour protéger le mollet, jambières et guêtres de forme semi-cylindrique, articulées par des charnières, terminées par des sabots "pied d'ours", constitués de plaques articulées avec rivets et cuir.
La ceinture de l'étui de support de lance se passe sur la taille du chevalier, qui est en cuir épais et cylindrique, et se porte du côté droit (pour les droitiers) ou du côté gauche (pour les gauchers).
L'armure pour cheval comprend un front composé de quatre plaques d'acier, fixées entre elles par des rivets, les latérales étant découpées sur le contour de la tête du cheval et deux trous pour les oreilles, avec protections métalliques, ainsi que deux hémisphériques, quadrillés. visières; le protège-nuque est constitué de plaques métalliques articulées par des rivets et du cuir, type "queue de crabe".
Le plastron est composé de trois plaques d'acier, trapézoïdales, courbées, fixées par des rivets, et à bords roulés et le protège-croupe qui est massif, calqué sur le contour du cheval, constitué de plusieurs plaques d'acier.
La selle en cuir épais comporte deux grandes arches métalliques et est doublée de cuir qui s'étend au-delà de la selle et présente des extrémités découpées avec des motifs géométriques et un lys héraldique stylisé. Le bridon est en cuir épais et partiellement recouvert de protections métalliques.
Selon le catalogue Scheürer, l'armure équestre a environ 500 ans et était probablement utilisée pour les joutes, car le métal présente des déformations mécaniques, anciennes, provoquées par des objets pointus ou contondants. L'ensemble se caractérise par la précision et l'exactitude de la réalisation de chaque élément constitutif de l'armure du chevalier et du cheval, mais surtout par leur assemblage, formant un tout unitaire avec continuité des nervures d'arrêt ; les bords, bordés de rivets et roulés, apportent une finition esthétique à l'armure, mais aussi un renfort supplémentaire ; les éléments métalliques, à surface lisse, sont décorés simplement et sobrement, au repoussé, de motifs floraux (les treillis) ; le cuir doublure de la selle présente des rallonges découpées de motifs végétaux et d'un lys héraldique stylisé, lui conférant un aspect décoratif mais aussi fonctionnel, ajoutant ainsi de la valeur à l'ensemble.
L'armure du tournoi équestre, de type Maximilien, est restaurée et exposée dans la grande salle des armes, au rez-de-chaussée du château de Peleş.